Idei sociale profund eronate – fundamente ale “profesionalismului” politicienilor români

Nu sunt, din principiu, un spectator constant al programelor televiziunilor române.  Ba chiar socotesc că implicarea considerabilă directă (ca participant ȋn calitate de invitat) sau indirectă (ȋn calitate de spectator) la programele televizate este nocivă pentru oamenii de știinţă. Dar chiar și urmărirea sporadică a dezbaterilor pe teme politice sau economice transmise de televiziunile române mi-a prilejuit constatarea unor grave erori, din perspectiva unor cunoștinte solide de știinţă socială. Voi semnala ȋn ce urmează unele dintre aceste erori, care sunt prezentate de importanṭi oameni politici – miniștri, prim-miniștri sau parlamentari – ȋn calitate de cunoștinte infailibile ale știinţelor sociale, și, foarte succint, raṭiunile pentru care ele sunt doar erori.

 

Separaṭia puterilor în stat este un principiu sacru care trebuie implementat și evaluat ca principiu ȋn sine. 

 

Principiul separaṭiei puterilor ȋn stat, după politicienii români, justifică orice, inclusiv iresponsabilitatea și eșecul ȋndeplinirii misiunii instituţiilor statale separate. În faţa abuzurilor scandaloase și a eșecurilor lamentabile ale acestora, politicianul român ridică din umeri resemnat: “Ce putem face dacă separaṭia puterilor nu ne lasă sa acṭionăm?”. Într-adevăr, separaţia puterilor este un principiu ce nu poate fi ȋnṭeles ȋn profunzimea sa de oricine, deoarece ȋnţelegerea lui este condiţionată de ȋnţelegerea unor stări și cauzalităţi sociale fundamentale care, paradoxal, sunt ȋnṭelese doar de puţini specialiști ȋn știinţe sociale.  Raritatea acestor experţi profunzi, ȋn general, nu implică ȋnsă inexistenţa lor ȋn România. În mod foarte probabil, acei puţini experţi profunzi existenţi ȋn România nu se găsesc ȋn proximitatea liderilor politici români.

 

Separaţia puterilor ȋși justifică existenţa doar atât timp cât ea se dovedește potentă ȋn impunerea egalităţii de putere ȋn cadrul structurii instituţionale, dar, simultan, și ȋn interacţiunea dintre membrii individuali ai societăţii.  Egalitatea de putere este condiţia esenţială a stării de libertate umană și chiar și a performanţei economice excelente.  În consecinţă, doar separarea strictă a zonelor de acţiune ale diferitelor instituţii statale nu este suficientă. Separarea este doar o veriga a unui lanţ cauzal și ea trebuie, în mod necesar, completată cu supravegherea mutuală și continuă a instituţiilor separate. Principiul separaţiei eșuează atunci cand prin separare s-au constituit doar zone ȋn care instituţiile separate se angajează ȋn abuzuri ȋn relaţia cu cetăţenii. Ideea curentă că instituţia “justiţiei” trebuie lăsată să acţioneze nesupravegheată, necontrolată și necorijată, independent de performanţa ei, este o gravă eroare. 

 

Principiul separaţiei puterilor nu exclude controlul, supravegherea sau interferenţa, ci impune control, supraveghere și interferenţă mutuale și egale ale instituţiilor separate prin reguli și reglementări bine conturate.  În caz de eșec al principiului separaţiei ȋn termeni de asigurare a condiţiilor de egalitate de putere și libertate, acesta poate fi diminuat ȋn importanţă și rol, ceea ce se și ȋntâmplă ȋn multe ţări cu tradiţie ȋn instituţii liberale. Principiul separaṭiei puterilor este un mijloc, doar un mijloc și are ȋnlocuitori. Un bun exemplu al practicii separaţiei sau inseparaţiei instituţionale ȋl constituie istoria relaţiilor dintre băncile centrale ale diferitelor ţări ale lumii și guvernele corespunzătoare.  Atât separarea cât și subordonarea băncilor centrale a funcţionat și funcţionează cu performanţe comparabile.

 

 

 

Noi nu intervenim pe pieţe! Eficienţa pieţelor și libertatea de acţiune a agenţilor economici sunt incompatibile cu intervenţia de orice natură pe pieţe.

 

 Adevărul este că pieţele libere sau eficiente nu apar spontan, ȋn special ȋn situaţia economiilor moderne, decât ca excepţie! Cele mai eficiente economii ale lumii sunt acelea cu cele mai sofisticate, energice și profesioniste intervenţii statale, ȋn sensul impunerii deliberate sau intenţionate a condiţiilor care caracterizează pieţele libere și monitorizării permanente a acestora.  Într-un cadru mai general, non-intervenţia nu generează libertate, așa cum intervenţia sau interferenţa nu este prin natura sa coercitivă.  Ca exemplu, vezi economia SUA, care a iniţiat, la finele secolului XIX, primele legi de intervenţie pentru distrugerea concentrărilor monopoliste și care are și ȋn prezent cea mai sofisticată și puternică reglementare a condiţiilor concurenţiale. De fapt, diferenţele dintre ţări ȋn ce privește nivelul și calitatea reglementării pieţelor sunt similare cu diferenţele ȋn performanţa economică.  În timp ce ȋn SUA reglementarea pieţelor este impresionantă prin vigoare, promptitudine și profesionalism, ȋn România instituţii precum Consiliul concurenţei au mai mult un rol decorativ, cu intervenţii sporadice și timide și nu sunt sprijinite de un corp adecvat de experţi economiști și juriști. 

 

 

Creșterea economică a României depinde esenţialmente de investiţii externe, iar lipsa lor epuizează cauzele stagnării economice.

 

Ideea că procesul de creștere economică depinde de un plus de resurse, care trebuie să fie exterioare agenţilor a căror performanţă economică urmează a fi sporită, este fundamental eronată și ea domină ȋncă o mare parte a economiștilor.  In România, economiștii care ajung să fie obsesiv mediatizaţi sau angajaţi pentru consiliere par a fi numai din tabăra celor care nu ȋnţeleg ȋn profunzime cauzalitatea performanţei economice. În mod primar și fundamental, creșterea economică depinde de voinţa agenţilor economici de a folosi o parte optimă din resursele de care ei dispun, oricare ar fi acelea, pentru ȋmbunătăţirea performanţei economice deoarece resursele pot fi și sunt ȋn mod real angajate și ȋn alte scopuri decât cel economic. În consecinţă, resursele economice nu constituie o problemă a creșterii economice, indiferent de nivelul lor iniţial. Problema este cantonată ȋn perimetrul comportamentului agenţilor economici și prima condiţie a unui comportament cu o direcţionare benefică din punct de vedere economic este existenţa unui set de valori și instituţii corespunzătoare, care favorizează obiectivul performanţei economice.  Aceasta este explicaţia pentru care variaṭia ȋn performanţele economice ale ṭărilor lumii nu se aliniaza dotărilor cu resurse, ci tipurilor de instituţii sau, mai profund, tipurilor de culturi, iar atunci când o ţară ce are o cultură incompatibilă cu o buna performanţă economică obţine, totuși, o bună performanţă economică, aceasta se bazează tocmai pe adoptarea instituţiilor care ȋși au originea într-o cultură cu mare compatibilitate economică.

 

Scurtând relatarea, determinanţii unei creșteri economice ȋnalte și durabile a economiei României sunt localizaţi, ȋn mod potenţial, ȋn Romania sau sunt la ȋndemâna agenţilor economici români, iar câţiva dintre aceștia sunt: stoparea prădarii bugetelor de stat care devorează resursele pentru infrastructură, sistem medical și sistem de ȋnvăţământ pro-creștere economică; distrugerea concentrărilor de putere de pe pieţe care fac posibile practici de șantaj și repartizări ale veniturilor pe factori de producţie care nu urmează logica economică (prea mari pentru unii agenţi economici neimportanţi și, ȋn mod inevitabil, prea mici pentru alţii foarte importanţi); introducerea impozitării progresive pentru a crea un mecanism automat de corijare a repartizării aleatoare și frauduloase a veniturilor; corelarea strictă și unitară (cu instrumente discrete și indirecte) a tuturor veniturilor indivizilor (inclusiv a celor din sectorul privat) pe baza unor criterii unitare, pentru a dirija coerent talentele și competenţele umane pe sectoare de activitate; măsuri dure de eliminare a haosului din legislaţie și justiţie, precum și distrugerea șantajului notarial care ridică enorm costurile de tranzacţie. 

 

Numai reducerea ratelor de impozitare este favorizantă pentru creșterea economică.

 

Este o idee simplistă, chiar stupidă, care este repetată obsesiv, probabil, la ȋndemnul  oamenilor de afaceri români miopi și de către persoane fără competenţă ȋn domeniu. Percepţia mea este că mijloacele de informare și partidele politice din România ȋncurajează, ȋn mod paradoxal, prezentarea opiniilor ȋn privinţa regimurilor fiscale, mai degrabă de către neiniţiaţi precum juriști, actori sau poeţi decât de către economiști specialiști veritabili. În primul rând, ratele de taxare  ȋn continuă scădere nu sunt sustenabile.  Un minim de aparat statal trebuie să existe și chiar este ȋn interesul direct al celor care solicită, direct sau indirect, diminuarea continuă a rolului lui.  În al doilea rând și ȋn sens mai larg, veniturile statale susţin infrastructura fizică și instituţională, care este precondiţie a creșterii economice. Altfel spus, creșterea economică și creșterea veniturilor statului (care nu poate fi asigurată prin reducerea continuă  a ratelor de impozitare) merg mână’n mână.  Invers, creșterea inadecvata a veniturilor statului și cu atât mai mult scăderea lor se pot dovedi extrem de contraproductive sau chiar periculoase. Chiar și o succintă survolare a economiilor ţărilor lumii ne arată existenţa unei corelaţii mai degrabă directe decât inverse ȋntre nivelul de impozitatre și performanţa economică: economiile cu niveluri reduse de impozitare ȋnregistrează performanţe economice bune doar prin excepţie și ȋn mod rarisim pe termen lung.  România, care excelează prin performanţă economică precară, pare a fi și ţara europeană care a excelat ȋn ce privește durata și anvergura practicării unei singure rate de impozitare a veniturilor.

Rata plată sau unică de impozitare este ȋntr-un mai mare grad compatibilă cu valorile liberale și cu performanţa economică.

 

Adevărul este că ideea se dovedește ȋn ambele ei componente eronată.  Rata unică de impozitare este incompatibilă cu libertatea umană, deoarece ea nu permite corijarea inegalităţilor de putere antrenate de variaţiile mari ale veniturilor individuale ca urmare a variaţiilor condiţiilor conjucturale pe pieţe și a activităţilor criminale. Trebuie să reamintesc ȋncă o dată că libertatea umană este o consecinţă a egalităţii de putere sau de abilităţi ale indivizilor. Deoarece ţările cu cele mai mari probleme ȋn respectarea libertăţii umane sunt ţările cu cele mai mari inegalităţi de putere efectivă (ȋn primul rând ȋn termeni de venit și avuţie), prezenţa ratei unice de impozitare agravează problemele ţărilor respective. Rata unică de impozitare accentuează inegalităţile și toate consecinṭele grave antrenate de ele. Mecanismul care poate să combată cu succes inegalităţile și consecinṭele lor nocive este sistemul fiscal cu impozitare progresivă.  Nu ar trebui, atunci, să surprindă că cele mai mari rate de impozitare ale veniturilor mari (adică cea mai mare progresivitate) sunt practicate de ţările cu cele mai bune performanţe ȋn termeni de instituţii democratice și liberale (precum Anglia și Suedia). Îndârjirea cu care o mare parte a clasei politice din România apără rata unică de impozitare trădează fie o profundă ignoranţă, fie o mare manipulare.

 

Incompatibilitatea cu performanţa economică a ratei unice de impozitare rezultă din efectul destimulator al câștigurilor mari obṭinute cu mare ușurinţă sau care nu ȋși au originea ȋn efortul economic de succes, ci mai degrabă ȋn șantajul practicat prin concentrări excesive de putere sau ȋn jocuri ale șanselor.  Un sistem sănătos de impozitare trebuie să vizeze sporirea și menţinerea la cote ȋnalte a efortului economic al indivizilor și nu recompensa exagerată sau nemeritată care, de regulă, este urmată de relaxare sau trândăvie risipitoare.  Nu ar trebui, din nou, să surprindă că ţările care taxează cel mai mult venitul rezultat din șansă sunt ţările cu excelentă performanţă economică pe termen lung (vezi Anglia, de exemplu, ȋn ce privește nivelul aproape confiscator al taxei pe moșteniri).

 

Reducerea impozitării antrenează reducerea evaziunii fiscale.

 

Este o idee adevărată doar ȋn situaţii speciale. Enunţarea ei ca o corelaţie generală este o eroare certă derivată dintr-o simplificare nejustificată a realităţii. Evaziunea fiscală este practicată atunci când venitul pierdut prin penalizarea efectivă sau reală antrenată de evaziune este mai mică decât impozitele plătite prin respectarea legislaţiei fiscale. În consecinţă, scăderea ratelor de impozitare sau a impozitelor reduce evaziunea numai dacă impozitele plătite legal devin (prin operaţiunea de reducere) mai mici decât penalizarea efectivă pentru evaziune.  Dacă, ȋnsă, penalizarea efectivă este la un nivel foarte scăzut (prin lege sau prin corupţia personalului care identifică și sancţionează evaziunea), reducerea impozitelor, chiar și când este aplicată succesiv de mai multe ori sau când este de amploare, poate să nu aibă niciun efect asupra evaziunii.  Ceea ce ȋn mod sigur antrenează reducerea evaziunii – și această idee este ȋn mod suspect diminuată ca importanţă ȋn dezbaterile din România privind reducerea evaziunii – este măsura creșterii nivelului penalizărilor efective ȋn caz de evaziune și, ȋn special, creșterea probabilităţii de identificare a cazurilor de evaziune prin diminuarea corupţiei personalului din aparatul fiscal și dimensionarea lui adecvată.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: